Regele Soare Partea a treia

Ludovic al XIV-lea şi politica externă
Politica externă a lui Ludovic al XIV-lea a reprezentat întotdeauna o problemă discutabilă. Criticii săi l-au comparat cu Hitler: avea aceleaşi ambiţii nemăsurate, aceeaşi disponibilitate de a risca declanşarea unui război, aceeaşi indiferenţă faţă de suferinţa umană. Apărătorii săi susţin că politica externă a lui Ludovic era concepută în adevăratul interes al Franţei.
[modifică]Războiul de devoluţie, 1667-1668
Statu-quo-ul din Europa a fost alterat în mod drastic de moartea lui Filip al IV-lea al Spaniei în 1665. I-a urmat la tron fiul său minor şi bolnav, Carol, văduva lui Filip fiind regentă. Ludovic al XIV-lea credea că această slăbiciune temporară a guvernului spaniol putea fi exploatată în avantajul Franţei. Ludovic a luat hotărârea de a avansa pretenţii la moştenirea spaniolă în numele soţiei sale. Avocaţii francezi au folosit un argument ingenios pentru a lua o parte din Ţările de Jos spaniole. Ei s-au folosit de o veche lege flamandă –dreptul la devoluţie- conform căreia atunci când un bărbat se căsătorea pentru a doua oară, proprietăţile sale trebuiau să fie atribuite copiilor din prima căsătorie. Maria Tereza era fata primei soţii a lui Filip al IV-lea, Carol era copilul celei de-a doua. Argumentul era cusut cu aţă albă pentru că dreptul de devoluţie se aplică doar proprietăţii particulare. Maşina de război franceză alcătuită din 50 000 de oameni demonstrase faptul că e pregătită de luptă. Castel-Rodrigo, guvernatorul Ţărilor de Jos spaniole, cu doar 20 000 de soldaţi, nu-i putea împiedica pe francezi să se "servească" cu numeroase oraşe importante şi valoroase, îndeosebi Douai, Charleroi, Oudenaarde şi Lille. Ludovic l-a trimis pe Condé să cucerească Franche-Comté. Prin tratatul încheiat la Aix-la-Chapelle în mai 1668, Franţa a fost de acord să redea Spaniei Franche-Comté, cu condiţia ca ea să păstreze multe din cuceririle făcute în Ţările de Jos.
[modifică]Războiul cu olandezii, 1672-1679
Între 1668 şi 1672, Ludovic s-a pregătit pentru invadarea Olandei. Olandezii urmau să primească o lecţie, pentru ca pe viitor să nu se mai amestece în acţiunile Regelui Soare de înglobare a Ţărilor de Jos spaniole. La 6 aprilie 1672, Franţa a declarat război Provinciilor Unite. Pe la jumătatea lunii iunie, soldaţii lui Ludovic cuceriseră 40 de oraşe olandeze, iar olandezii işi abandonaseră fortăreţele Barierei (cetăţi ce aveau rolul de a apăra Ţările de Jos spaniole de atacurile Franţei). La 22 iunie, Jan de Witt, conducătorul olandez care fusese întotdeauna în favoarea unor relaţii prieteneşti cu Franţa, a trimis emisari spre a discuta termenii predării. Olandezii s-au oferit să plătească o despăgubire şi să cedeze Franţei întregul teritoriu olandez aflat la sud de râul Maas. Ludovic al XIV-lea a respins ofertele olandezilor. Ca urmare a acestei prelungiri a războiului s-au petrecut mai multe lucruri:
Împăratul Leopold şi principele elector de Brandenburg şi-au trimis armatele în sprijinul republicii olandeze.
Olandezii i-au oprit pe invadatori deschizând stăvilarele şi inundând provincia.
O mulţime de oameni din Amsterdam i-au linşat pe Jan şi Cornelius de Witt, aducându-l astfel pe Wilhelm al III-lea de Orania la putere.
După ce intrase în război de partea Franţei, fără entuziasm, Anglia se retrase în 1674 şi se aliase acum cu Olanda prin căsătoria nepoatei lui Carol al II-lea, Maria, cu Wilhelm de Orania. Suedia, care şi ea intrase în război de partea Franţei, fusese învinsă de principele elector de Brandenburg la Fehrbellin (1675). Ca rezultat al negocierilor prelungite de la Nijmegen din vara anului 1678, Franţa a păstrat Franche-Comté şi oraşele din Flandra. Pe de altă parte Ludovic a înapoiat olandezilor cuceririle sale făcute în partea de nord.
[modifică]Războiul de nouă ani, 1688-1697
Olandezii au declarat război Franţei în noiembrie 1688. După şase luni, li se alăturaseră imperiului Brandenburgul, Spania, Anglia şi Bavaria, formând o coaliţie continentală, Prima Mare Alianţă. Cele mai dramatice evenimente s-au întâmplat pe mare. Până în 1692, flota franceză a dominat Canalul Mânecii. Dar în final a pierdut în faţa flotei britanice. Prin tratatul de la Ryswick în mai 1697, Ludovic al XIV-lea păstra partea franceză a regiunii Hainault, dar ceda celelalte cuceriri din Flandra făcute după 1678. A renunţat la Luxemburg şi Philippsburg, cu toate că i s-a permis să păstreze Alsacia Inferioară. A înapoiat Lorena ducelui ei şi Avignonul papei. A înapoiat de asemenea Barcelona Spaniei şi cuceririle sale din Canada Angliei. Cu alte cuvinte, Franţa a pierdut toate cuceririle făcute după pacea de la Nijmegen. Ludovic a suportat umilinţa de a trebui să-l recunoască pe Wilhelm de Orania drept "Maiestatea Sa William al III-lea, rege al Angliei".
[modifică]Războiul pentru succesiunea spaniolă, 1702-1713
Două familii regale europene emiteau pretenţii la tronul Spaniei: Habsburgii austrieci şi Bourbonii francezi. În noiembrie 1700, Carol al II-lea al Spaniei moare fără a lăsa moştenitori. Prin testamentul său i-a lăsat întregul imperiu ducelui Filip de Anjou, nepotul lui Ludovic al XIV-lea, cel de-al doilea băiat al Delfinului, cu clauza ca tronurile Franţei şi Spaniei să nu se unească niciodată. Atât Anglia cât şi Olanda l-au recunoscut cu promptitudine pe Filip al V-lea, însă Regele Soare a făcut trei gafe. În primul rând, la ordinul lui, Parlamentul din Paris a luat act de faptul că Filip al V-lea nu renunţase nicidecum la pretenţia sa la tronul Franţei. În al doilea rând, în numele nepotului său, Ludovic a alungat trupele olandeze din cetăţile Barierei din Ţările de Jos spaniole; olandezii au fost îngroziţi. În al treilea rând, l-a recunoscut pe fiul lui Iacob al II-lea - care era pe moarte şi în exil- drept Iacob al III-lea; exista o cale mai sigură de a provoca ostilitatea englezilor? Pe 15 mai 1702, Marea Alianţă a declarat război Franţei. În urma tratatelor de pace din 1713 şi 1714, Filip al V-lea a rămas rege al Spaniei, dar a renunţat la pretenţia la tronul Franţei.