Regele Soarea Partea a Doua

Justiţia
Imediat Ludovic a diminuat influenţa profesiei de magistrat în favoarea administratorilor regali. Colbert, controlorul-general a introdus codul civil (1667), codul penal (1670), codul maritim (1672), şi codul comercial (1673). După moartea lui Colbert, codul negrilor (1672) a clarificat drepturile sclavilor în coloniile franceze. Parlamentul din Paris era desigur consultat, dar Ludovic era totodată sfătuit de către un consiliu de justiţie format în 1665, dominat de către Colbert. După o cuvenită deliberare, Ludovic juca propriul său rol de legiuitor al regatului. În 1665 parlamentele au fost numite curţi "superioare" în loc de "suverane".
[modifică]Armata
Foarte importantă pentru exercitarea absolutismului regal a fost armata. Ludovic al XIV-lea şi-a dominat armatele prin profesionalism. El a câştigat respectul soldaţilor săi, de la gradele cele mai mari până la cele mai mici, demonstrându-şi propria abilitate ca soldat. Deseori şi-a condus singur trupele în luptă, de exemplu în timpul războiului cu olandezii, în care s-a dovedit un strateg capabil. A câştigat recunoştinţa soldaţilor săi ca organizator şi administrator, întemeind spitalul de la Hôtel des Invalides din Paris pentru soldaţii mutilaţi şi pensionaţi. Îl preocupa într-o foarte mare măsură bunăstarea trupelor sale. Era interesat în mod real de problemele militare, era în mod invariabil bine informat şi receptiv. Războiul îi făcea plăcere, era curajos şi s-a adaptat rapid la viaţa de campanie. Era fericit printre soldaţii săi, iar aceştia îi răspundeau primindu-l cu entuziasm; moralul armatei se îmbunătăţea atunci când era condusă de Ludovic personal. Totuşi, motivul cel mai important al succesului lui Ludovic al XIV-lea în dominarea armatelor sale a fost autoritatea pe care o avea asupra corpului de ofiţeri. Nu numai comandanţii cu grade înalte erau aleşi de către rege; Ludovic işi arogase dreptul de-a numi orice ofiţer până la rangul de colonel. Era o armată regală; regele decreta cine comanda, cine era promovat, cine era retrogradat.
[modifică]Reprezentanţii locali ai guvernului
Timp de veacuri, aristocraţia administrase atât provinciile, cât şi oraşele. Pe parcursul domniei sale, Ludovic sub influenţa lui Colbert a intervenit în guvernarea locală. Acest lucru a avut o motivaţie: aceea de a strânge mai mulţi bani din impozite. Nimic nu ilustrează mai bine eficienţa în creştere a absolutismului lui Ludovic al XIV-lea decât uluitoarele sume de bani strânse din impozitări, mai ales către sfârşitul domniei. Succesorii lui Colbert, folosind şi dezvoltând tehnicile sale, au fost capabili să finanţeze războaiele extrem de costisitoare care au durat din 1688 până în 1713. Nu numai că venitul a crescut considerabil, peste nivelurile înalte realizate deja pe vremea lui Richelieu şi Mazarin, dar regularitatea şi relativa uşurinţă cu care erau strânse aceste sume imense sunt extrem de semnificative şi reflectă puterea absolutismului regal.
[modifică]Ludovic al XIV-lea şi religia

Era un lucru acceptat faptul că regii îşi moşteneau tronurile prin drept divin –adică ei nu stăpâneau prin consensul supuşilor săi, ci erau aleşi de către Dumnezeu. Ludovic era mândru de obiceiul de a-l denumi pe regele Franţei "fiul cel mai vârstnic al Bisericii" şi "regele preacreştin". El ţinea, de asemenea, la titlul care îi fusese dat la naştere –le dieu-donné (darul lui Dumnezeu). Născut din părinţi aflaţi la o vârstă destul de înaintată, Ludovic era copilul-minune, trimis să salveze Franţa de la dezbinare spirituală şi nu ezita să intervină personal şi decisiv în treburile religioase.
[modifică]Relaţiile cu papalitatea
Era în interesul comun, atât al papalităţii, cât şi al Coroanei franceze, ca relaţia lor să fie cordială. Ar putea părea surprinzător că, pe parcursul celei mai mari părţi a domniei sale, Ludovic al XIV-lea şi papii contemporani lui s-au aflat în relaţii proaste. În 1661, tânărul rege era extrem de încrezător în sine şi nu avea de gând să se ploconească în faţa nimănui, nici măcar a papei. Exista un obicei vechi prin care regele îşi însuşea veniturile eparhiilor vacante; el funcţionase doar în partea de nord a Franţei. Doi episcopi din sud au făcut apel la Roma împotriva regelui lor. Papa Inocenţiu al XI-lea a apreciat că nu era pur şi simplu vorba de bani, ci de pretenţia regelui de a schimba în mod unilateral obiceiurile Bisericii. Prin urmare, el i-a sprijinit pe episcopi, ameninţând să-l condamne pe cel mai vârstnic fiu al Bisericii, dacă nu bătea în retragere. Reacţia lui Ludovic al XIV-lea a fost aceea de a le da frâu liber galicanilor. Episcopii influenţaţi de galicanism au publicat aşa-numitele Articole galicane. Acestea erau antipapale, declarând că "regii şi prinţii nu erau supuşi Romei în probleme nespirituale", că "în problemele spirituale papii erau inferiori consiliilor generale" şi că "hotărârile papei puteau fi schimbate dacă nu aveau aprobarea întregii biserici". Aceste sentimente erau extrem de jignitoare pentru Roma. Inocenţiu al XI-lea a refuzat să mai hirotonisească episcopi francezi, drept pentru care în scurt timp nu mai puţin de 35 de dioceze erau neocupate. În ianuarie 1687, el a anulat imunitatea ambasadei franceze de la Roma faţă de inspecţia funcţionarilor care îi urmareau pe delincvenţi. Când Ludovic i-a cerut ambasadorului său să sfideze autoritatea papală, papa l-a excomunicat pe ambasador şi se pregătea să-l excomunice şi pe Ludovic al XIV-lea.
[modifică]Hughenoţii
Calviniştii francezi erau cunoscuţi sub numele de hughenoţi. Ludovic socotea până şi existenţa bisericilor hughenote drept o provocare şi o insultă la adresa regelui preacreştin. Între 1661 şi 1679, hughenoţii nu au fost persecutaţi fizic, dar au fost făcuţi să nu se simtă în largul lor. Le erau impuse restricţii în privinţa căsătoriilor şi a înmormântărilor. Li se închideau şcolile şi bisericile. În 1679 Ludovic a optat pentru o politică mai agresivă. Obiectivele sale au rămas aceleaşi – eradicarea ereziei şi o biserică şi un stat unificat. Hughenoţii au fost alungaţi din serviciile publice şi li s-a interzis practicarea profesiilor de medic, avocat şi editor. Copiii le erau luaţi de la vârsta de şapte ani, spre a fi educaţi ca nişte catolici. Marillac îşi cantonase trupele în mijlocul protestanţilor recalcitranţi. Autorităţile încurajau trupele să se poarte rău. Bărbaţii erau bătuţi, femeile violate, copiii terorizaţi iar casele dărâmate. Cei care îi denunţau pe hughenoţi erau recompensaţi cu jumătate din proprietatea acestora. Protestanţilor le era interzis să predice sau să scrie. Nu li se permitea să folosească slujitori catolici. Nu aveau voie să emigreze. A urmat Edictul de la Fontainebleau la 22 octombrie 1685 prin care se interzicea credinţa protestantă.
Jansenismul
Se poate considera că jansenismul s-a ivit în anul 1640, o dată cu publicarea cărţii Augustinus de Cornelius Jansen, la doi ani după moartea sa. Confesorii iezuiţi ai lui Ludovic al XIV-lea îi spuseseră că influenţa janseniştilor crea dezbinare. "Jansenist" devenise un termen general desemnând un abuz, foarte asemănător termenului de "fascist" din vremurile noastre. Este surprinzător faptul că pe Ludovic nu îl impresionau standardele morale înalte ale janseniştilor, deşi era conştient de "lipsurile" Bisericii franceze în ansamblul ei. În 1661 el a impus la Port-Royal doctrinele iezuite şi i-a alungat pe conducătorii jansenişti bărbaţi. Cu toate acestea jansenismul a continuat să fie o forţă, chiar dacă Ludovic al XIV-lea îi persecuta pe jansenişti ori de câte ori se ivea ocazia. În ultimii ani ai domniei sale, Ludovic al XIV-lea şi-a dat seama că pentru a distruge jansenismul trebuia să-şi refacă relaţia cu Roma. Prin urmare, în 1693 el a renunţat la Articolele galicane. Presiunea franceză de la Roma a condus la bula Vineam Domini, care nu le mai dădea dreptul janseniştilor la "tăcerea respectuoasă" cu ajutorul căreia, începând din 1668, ei fusesera în stare să "susţină" probleme teologice delicate. Cu ajutor papal, Ludovic a trimis soldaţi spre a alunga maicile rămase la Port-Royal. În 1711 el a dat ordin să fie complet dărâmate clădirile, iar osemintele janseniştilor morţi să fie reînhumate într-o groapă comună. Apogeul războiului lui Ludovic împotriva janseniştilor a fost atins o dată cu bula papală Unigenitus din septembrie 1713, care condamna 101 propoziţii eretice din literatura jansenistă.