Ţara Românească în timpul lui Basarab I
[modifică]Teritoriile stăpânite de Basarab
Ţara lui Basarab se mărginea la nord cu Transilvania, la vest cu Regatul Ungar, prin Banatul de Severin, la sud cu Bulgaria, la est cu Dobrogea lui Balică şi mai târziu a lui Dobrotici, iar spre nord-est cu tătarii şi moldovenii brodnici.
Banatul de Severin s-a aflat până în 1330 în stăpânirea lui Basarab. Constantin C. Giurescu socoteşte că această situaţie dura din 1291, de când nu mai este pomenit nici un ban de Severin în documentele ungureşti (exceptând pe cel din 1324, Paulus)[35]. Cu toate acestea, izvoarele descoperite mai recent[36] arată că în 1317 Severinul era în mâinile angevinilor. Alte surse datează ocuparea Banatului de către Basarab în 1324[37] sau 1327[38]. În 1330 se afla în mâinile voievodului muntean, în momentul în care este ocupat de oştile lui Carol Robert[39]. Următorul ban de Severin, Dionisie Szecs, este menţionat abia în 1335 şi Nicolae Iorga crede că zona a fost recucerită de unguri definitiv abia în 1334 - 1335[40]. Există ipoteza ca Banatul de Severin să fi rămas totuşi în stăpânirea Ţării Româneşti[41]. Constantin C. Giurescu admite posibilitatea ca titlul de ban al lui Dionisie din 1335 să fie doar o pretenţie[42].
Pe de altă parte, spre răsărit graniţa nu a fost stabilită cu exactitate de istorici. Unii au considerat că privilegiul dat în 1358 de regele Ludovic I braşovenilor, prin care le permintea să ajungă la Brăila nestingheriţi prin zona cuprinsă între râurile Prahova, Ialomiţa şi Buzău, este expresia stăpânirii ungare de facto a acesui teritoriu, prin urmare au stabilit graniţa răsăriteană pe Prahova şi Ialomiţa[43]. P. P. Panaitescu respinge această ipoteză şi arată că privilegiul acela era doar un drept teoretic al suzeranului, care trebuia însă întărit şi de domnitorul muntean[44]. Ideea este susţinută şi de Constantin C. Giurescu, el considerând că braşovenii au cerut de fapt doar o garanţie suplimentară din partea suzeranului ungar[45]. Totuşi, el consideră însă că abia în urma campaniei împotriva tătarilor din anii 1343 - 1345, Basarab intră în stăpânirea şesului Brăilei şi al Ialomiţei, precum şi a teritoriului de la nordul gurilor Dunării, care-i va prelua numele[46]. În 1321 geograful arab Abulfeda notează faptul că Isaccea se află „în ţara valahilor”, de unde ar rezulta că nordul Dobrogei era în stăpânirea lui Basarab[47]. Totodată, anatolianul Umur Beg precizează că în 1337 - 1338 Chilia se găsea la „graniţa Valahiei”, aşadar voievodul muntean stăpânea la acea dată ambele maluri ale Dunării maritime[48].
Trebuie spus că, pentru scurtă vreme, Loviştea a fost cedată contelui Sas Conrad[49].
[modifică]Populaţia şi clasele sociale. Oraşele
Societatea Ţării Româneşti se împărţea în principal în două clase, cea de jos a ţăranilor (în majoritate liberi) şi cea de sus a boierilor, juzilor şi cnezilor. Ţărănimea era principala furnizoare de impozit; de asemenea ea constituia corpul principal al oastei celei mari. Vechii juzi şi cnezi rămăseseră la stadiul de conducători locali sau slujbaşi domneşti, în vreme ce boierimea era nou alcătuită din marii proprietari de pământuri, nu atât de primejdioasă pentru autoritatea domnului cât valoroasă în cazul confruntărilor armate[50]. Boierii se vor concentra în jurul unei puteri centrale, cea a voievodului, iar acesta îi va folosi în constituirea aparatului de stat[51]. Pătura de mijloc, alcătuită în principal din negustorii locali era nesemnificativă, căci aceştia practicau comerţul la scară redusă cu produsele străine[52]. Dezvoltarea economică din timpul lui Basarab va accentua diferenţele şi conflictele de interese dintre rustici şi majores terrae[53].
Curtea domnească era alcătuită din boierii de sfat şi slujitori. Dregătoriile fuseseră preluate în această vreme[54], prin filiera bulgară, din Bizanţ. De la unguri a rămas funcţia de ban (întâi de Severin, mai târziu al Olteniei)[55]. Ceremonialul şi moda curţii domneşti au fost împrumutate tot de la bizantini[56].
Oraşele şi târgurile au înflorit în urma dezvoltării economice din această perioadă, ele fiind situate în special în zona marilor drumuri comerciale, sau pe văile râurilor. Sunt de amintit principalele oraşe cu fortificaţii ale ţării: Câmpulung, Argeş, Râmnicu Vâlcea şi – o vreme – Severinul. Craiova şi Târgu Jiu erau doar nişte sate[57]. Între porturile mai însemnate sunt de amintit Calafat, Giurgiu, Oraşul de Floci şi Brăila. Tradiţia menţionează că şi Târgoviştea şi Buzăul au fost întemeiate de Negru vodă (cel mai probabil Basarab)[58].
Curţile domneşti şi clădirile din piatră aflate în Câmpulung au fost reconstruite de către urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru, pe fundaţiile unor construcţii mai vechi[59]. Ansamblul voievodal din Curtea de Argeş a fost refăcut în jurul anului 1340, iar bisericile Sân Nicoară şi Sfântul Neculai Domnesc fuseseră deja ridicate, cel puţin în ceea ce priveşte zidăria[60].
[modifică]Viaţa economică
Istoricul Nicolae Iorga socoteşte că, similar voievozilor următori, lui Basarab i se cuveneau toate dijmele produselor locale şi vămile din oi, albine şi porci. La acestea se adăugau gloabele (amenzile), darea calului şi muncile prestate în folosul domniei[61]. Monezile, nu prea multe, proveneau în special din comerţul cu străinii, căci local tranzacţiile – chiar şi cele de anvergură – se făceau prin troc (schimb în natură).[62]. Aceste monezi (florini, dinari, perperi) ajungeau mai mult în visteria domnească, iar o vreme fuseseră necesari plăţii tributului către suzeranul ungar[63].
Negustorii ardeleni aveau la dispoziţie trei drumuri comerciale: Braşov - Bran - Rucăr - Câmpulung (unde plăteau tricesima) - Giurgiu, Braşov - Pasul Buzău - Brăila şi Sibiu - Turnu Roşu - Calafat. Aceştia vor fi avut şi ei privilegiile lor, ca mai târziu, căci actul lui Vladislav I către braşoveni din 1368 le întărea „vechile lor libertăţi”[64]. Dinspre sud, în Ţara Românească ajungeau negustorii greci şi cei ragusani, care încă din 1349 treceau prin Serbia către „ţara lui Basarab”.