Basarab I partea a cincea

Portrete ale lui Basarab
În Biserica Domnească din Curtea de Argeş se regăsesc trei portrete: Unul este al unui personaj domnesc îngenunchiat şi cu mâinile întinse în chip de rugăciune, unul este aşa numitul „cavaler fără cap” (tencuiala cu frescă din dreptul capului a fost distrusă) şi unul aparţinând unui voievod împreună cu doamna sa, care ţin în mână macheta bisericii (care are însă două turnuri dispărute azi).
Nicolae Iorga considera că nu numai aceste trei portrete aparţin lui Basarab, dar şi mormântul nr. 10, conţinând personajul princiar bogat înveşmântat[89]. Ulterior, istoricii au considerat că cel puţin cele două fresce cu chip aparţin lui Radu I, în timpul căruia a fost terminată şi zugrăvită biserica[90]. În fine, alţii sunt de părere că cel care a început zidirea bisericii (Basarab), e personajul înfăţişat cu mâinile întinse, în vreme ce voievodul care a terminat-o cu totul (Radu I) este care poartă, după cum cere şi tradiţia, macheta bisericii[91].
După părerea lui Constantin Kogălniceanu, care identifică pe Negru Vodă cu Basarab, şi statuia din piatră, aflată iniţial „în slona bisericii, [...] represintând o figură de om cu părul lung, cu barbă, în cap cu o căciulă naltă, o haină pe d'asupra cu o rondelă în formă de manta cu ciucuri [...] nu poate fi decât chipul lui Basarab, întemeietorul Ţării Româneşti”[92].
Considerând că niciunul dintre portretele existente în Biserica Domnească nu aparţin lui voievodului muntean, Matei Cazacu lansează ipoteza că Basarab ar fi unul din personajele existente în miniaturile Cronicii pictate de la Viena, anume „un om în plină maturitate, cu plete lungi şi barbă castanie despicată în două, îmbrăcat cu o sarică asemenea celorlalţi soldaţi şi ţinând o piatră în mână, pe care se pregăteşte să o arunce asupra duşmanului”[93].
Heraldica Ţării Româneşti în vremea lui Basarab
Nu s-a păstrat nici un act emis sau vreo monedă bătută de Basarab, iar stema sa nu este menţionată în altă parte. Aceasta nu înseamnă, potrivit heraldiştilor români[94] că voievodul muntean, şi chiar înaintaşii săi, nu ar fi posedat o stemă personală.
Stemele conducătorilor valahi au apărut în secolul al XIII-lea, în urma relaţiilor existente între aceştia şi regii unguri. O posibilitate ar fi, după Dan Cernovodeanu, ca stema dinastică a primilor Basarabi să fie copiată după cea a arpadienilor (fascii alternate argint cu roşu) la care s-a adăugat un element personal, un câmp de azur prezentând sau nu o semilună de argint[95]. Se poate ca această reprezentare să fi fost stema lui Basarab atunci când a urcat pe tronul Ţării Româneşti. J. N. Mănescu crede totuşi că fasciile ar fi alternat aur cu roşu, luând în considerare şi stema „regelui Valahiei” din „Armorialul Wijnbergen” atribuită lui Litovoi.
Ceea ce este sigur, potrivit heraldiştilor amintiţi, voievodul muntean deţinea un însemn personal în timpul bătăliei din 1330. Potrivit Cronicii pictate de la Viena, un sol a adus regelui Carol Robert o scrisoare ce conţinea propunerile de pace ale lui Basarab. Este de neconceput ca aceasta să nu fi fost autentificată cu un sigiliu care să conţină fie stema ţării, fie cea dinastică. „Ceea ce ne îngăduim să presupunem constă în faptul că în prima fază de unificare a teritoriilor româneşti de la sud de Carpaţi şi de întemeiere a principatului valah, Basarabii au conservat posibila lor stemă de familie adoptată în cea de-a doua jumătate a veacului al XIII-lea fără a-i aduce vreo remaniere prin adaosuri de mobile heraldice sau prin modificări de ordin cromatic”[96].
După victoria din 1330 şi consacrarea independenţei au fost modificate şi însemnele heraldice. Cercetătorii presupun că Basarab sau urmaşii săi imediaţi au schimbat cromatica stemei personale, rezultând astfel un scut despicat, cu patru fascii alternate aur-verde în dreapta şi câmp de aur în stânga[97]. Această stemă se regăseşte pe nasturii personajului princiar îngropat în Biserica domnească din Curtea de Argeş.
În Biserica Domnească din Curtea de Argeş se mai regăsesc încă două reprezentări heraldice a dinastiei Basarabilor din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, anume pe o lespede funerară anonimă şi în fresca numită „Cavalerul fără cap”. Aceasta din urmă este atât de degradată încât nu se mai pot distinge culorile fasciilor şi a câmpului plin.
Asocierea numelui „Basarab” cu ţara

În 1331 o diplomă regală pomeneşte de „terra Bazarab”, iar un act sârbesc din 1349 menţionează statul dintre Carpaţi şi Dunăre sub numele de „ţara lui Basarabă”. Cronicile ulterioare (secolele XIV-XV) scrise ţările din zonă vor perpetua asocierea Basarabia = Ţara Românească, acest fapt nefiind unic în acea vreme (erau pomenite ţări precum „terra Vatacii”, „terra Assani”, „terra Lytua”, „terra Szeneslai”, „terra Dobroticii”, „terra Bogdani” etc.). Ulterior, numele de Basarabia a fost restrâns la teritoriul din nordul gurilor Dunării (cunoscut şi ca zona „dinspre părţile tătărăşti” sau „Bugeac”), iar în 1812 a fost extins întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru[98].