Armata. Arta militară
Foarte puţine ştiri au parvenit în legătură cu oastea lui Basarab. Ele se reduc în principal în relatarea bătăliei „de la Posada”, în miniaturile din Cronica pictată de la Viena şi într-o consemnare remarcată de P. P. Panaitescu privind asemănarea, de la distanţă, dintre oştirile valahe şi cele tătărăşti.
Basarab I, ca şi „mare voievod”, era conducătorul suprem al oastei. Aceasta era compusă în caz de primejdie din toţi bărbaţii capabili să poarte o armă în mână. Radu Rosetti remarca faptul că „nu erau limite de vârstă, altele decât ale neputinţei fizice. Orice bărbat era îndatorat să răspundă chemării sub arme, indiferent de vârstă, atâta vreme cât puterile fizice îi îngăduiau să o facă sau până când nu decădea din situaţia de om liber.”, iar datoria de a merge la oaste decurgea „din faptul folosirii gliei”, într-o ţară predominant agrară, cu ţărani în majoritate slobozi (moşneni)[65]. Aceasta constituia aşa numita „oaste cea mare”. „Oastea cea mică” era formată din familiile boiereşti şi cneziale, slujitorii lor personali şi „curtea” domnului, însă aceste elemente aveau o pondere foarte mică[66].
Oastea cea mare era împărţită între cavalerie, formată din rândurile clasei nobiliare, şi pedestrime, alcătuită din ţărani. Aceştia, chiar dacă aveau la dispoziţie cai, îi foloseau doar pentru a se deplasa mai rapid şi nu în luptă. Pedestrimea era organizată în cete regionale, corespunzătoare fiecărui judeţ. În caz de primejdie, acestea se adunau în reşedinţa judeţului, urmând ca mai apoi să pornească spre tabăra de luptă. Cavaleria era organizată la rându-i din cete boiereşti care difereau ca dimensiune după posibiliăţile fiecăruia. Aceste cete erau comandate de boierul respectiv, iar în cazul cetelor domneşti de un slujbaş[67].
În ceea ce priveşte echipamentul militar şi armele folosite de români, ştirile sunt mai bogate. Miniaturile din Cronica pictată îi arată pe români îmbrăcaţi ţărăneşte, mânuind arcuri. În 1331, împăratul bizantin Andronic al III-lea Paleologul preciza că „geţii (românii) de peste Dunăre, se folosesc de aceleaşi arme ca tătarii; cei mai mulţi sunt arcaşi”. P. P. Panaitescu trage concluzia că „de la depărtare românii lui Basarab, călări probabil, puteau fi confundaţi cu tătarii şi că adoptaseră armele lor de luptă, în special arcul şi pavăza tătărească”[68]. Pe lângă arc şi paveze, ei se mai foloseau de suliţe, pumnale, măciuci, praştii, arcane şi unelte casnice transformate în arme[69]. Cavaleria utiliza spada şi lancea[70] şi era îmbrăcată în armura specifică. Un chip de cavaler este redat şi într-o frescă din Biserica Domnească din Argeş, din păcate azi incompletă şi mult deteriorată.
În ceea ce priveşte fortificaţiile din Ţara Românească, există date sigure doar pentru trei: cetatea Severin („Ceurin”, „Zeurino”) şi curţile domneşti fortificate de la Argeş („castro Argias”) şi Câmpulung („Longo-Campo”). La acestea, Constantin Kogălniceanu mai adaugă şi cetatea de lângă Râmnicu Vâlcea, ca posibil centru al voievodatului lui Litovoi. Ion Conea şi Andrei Pandrea consideră că de fapt „castro Argias” din Cronica pictată s-ar referi la Cetatea Poenari, nu la fortificaţiile din Curtea de Argeş[71]. Dovezile arheologice relevă însă faptul că în preajma lui 1330 curtea argeşeană a suferit un incendiu devastator[72].
Arta militară românească din acele vremuri este reliefată în special în timpul bătăliei din 1330. Pus în faţa unei armate ungureşti superioare numericeşte, Basarab adoptă o tactică având patru elemente: retragerea din faţa duşmanului, pustiirea terenului şi otrăvirea fântânilor din calea inamicului, hărţuirea permanentă a oastei ungureşti şi alegerea unui loc de confruntare cât mai convenabil[73]. În momentul confruntării armate, oastea lui Basarab era împărţită în patru corpuri: două acţionau de pe buza râpelor iar celelalte două închideau calea în defileu. La finalul bătăliei de patru zile a intrat în luptă şi cavaleria, care a pătruns în defileu şi a neutralizat forţele rămase[74]. Este de remarcat, în aceste împrejurări dar şi în altele, colaborarea militară dintre români şi tătari[75][76].
Este de remarcat faptul că puterea armată a Ţării Româneşti era destul de însemnată astfel încât să fie posibilă participarea unei „oşti însemnate” în 1323 şi a unui contingent în 1330 în sprijinul lui Mihail Asan al III-lea al Bulgariei, precum şi desfăşurarea campaniei din anii 1343 - 1345 împotriva tătarilor[77].
[modifică]Biserica
Despre organizarea bisericească din vremea lui Basarab nu s-au păstrat date, însă istoricul Constantin C. Giurescu remarcă faptul că „este inadmisibil ca marele Basarab, întemeietorul statului muntean, ctitorul lăcaşurilor sfinte din Câmpulung şi Curtea de Argeş, să nu fi avut pe lângă sine, la curtea domnească, şi o faţă bisericească mai înaltă, vreun arhiereu sau vreun episcop. Preoţii din satele numeroase ale Ţării Româneşti nu erau să se ducă doar să fie sfinţiţi cu toţii în dreapta Dunării. Bunul simţ reclamă prezenţa în Muntenia, pe vremea lui Basarab, a unui vlădică”[78].
Nicolae Iorga este de părere că în Ţara Românească existau pe atunci biserici cu preoţi hirotonisiţi de către episcopi ce păstoreau cel puţin din 1234 când sunt numiţi de papă „pseudo-episcopi”. Aceştia erau de fapt, în opinia istoricului, doar nişte superiori ai unor mănăstiri primitiv înzestrate care îşi luaseră numele de vlădici. La rândul lor, episcopii români îşi primeau consfinţirea de la feţele bisericeşti superioare din dreapta Dunării, care îşi aveau scaunul la Vidin, Silistra sau Vicina. În acest mod au fost preluate şi limba slavonă a bisericii şi a cancelariei domneşti[79].
Potrivit tradiţiei, singurele biserici atribuite cu siguranţă lui Basarab sunt cea domnească din Curtea de Argeş şi cea de pe locul bătăliei „de la Posada”. Pe lângă acestea, istoricii consideră că şi biserica mănăstirii Negru Vodă şi cea veche din Râmnicu Vâlcea au fost ctitorite tot de el, deoarece este pomenit, împreună cu doamna Margareta, în fruntea vechilor lor pomelnice[80].
Biserica Domnească a fost începută sub Basarab, însă a fost terminată abia sub Radu I. Dovada acestui lucru este faptul că în 1352, la moartea lui Basarab, biserica nu era nici măcar tencuită[81].
Basarab ar mai fi clădit o mănăstire şi pe locul bătăliei cu ungurii, din 1330. În secolul al XVI-lea, călătorul Maciej Stryjkowski relata cum „pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire şi au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de oraşul Gherghiţa, la două zile de drum de Sibiu...”. Cercetătorul Florian-Nicu Smărăndescu identifică această mănăstire cu cea numită în popor „Trei Lespezi” din Posada Prahovei, reclădită în 1661[82].
Mănăstirea de la Câmpulung a fost refăcută de către Matei Basarab între 1635 şi 1636. Tot atunci a fost înlocuită şi pisania, care relatează că biserica a fost înălţată de către Negru Vodă în 1215 (6723). I. Lapedatu consideră că inscripţia veche a fost citită greşit, întrucât numerele chirilice 700 (ψ) şi 800 (ω) au fost confundate datorită gradului ridicat de uzură, şi corectează anul la 1315 (6823)[83]. Acesta corespunde domniei lui Basarab I. Aceeaşi opinie a fost împărtăşită şi de Gh. I Brătianu[84], şi de I. C. Filitti[85].
De asemenea, tradiţia atribuie doamnei Margareta şi soţului ei Negru Vodă ctitorirea mănăstirii catolice din Câmpulung, cunoscută sub numele de „Cloaşter”, şi a bisericii Sân Nicoară din Argeş[86] (deşi aceasta din urmă era de rit ortodox, nu catolic[87]). De altfel se pare că nu numai doamna, ci şi Basarab era de credinţă catolică, după cum precizează clar şi papa în scrisorile sale[88].