Protestantismul

Protestantismul este unul dintre cele trei mari curente existente în prezent în creştinism.
Termenul "protestant" reprezintă o noţiune generică pentru diverse confesiuni, organizate după ideologii creştine şi având structuri ecleziastice proprii. În general, prin confesiuni protestante se înţeleg acele culte care îşi au rădăcina istorică în reforma religiei romano-catolice, iniţiată de Martin Luther, la începutul secolului al XVI-lea. Una din definiţiile sale cel mai frecvent repetate este următoarea: "Protentantismul reprezintă toate confesiunile creştine care nu sunt nici catolice, nici creştin-ortodoxe". Teologia protestantă a dus la importante diviziuni interne, caracterizate în comun prin separarea acestora de catolicism şi Papalitate. În cadrul protestantismului există diferite biserici, printre care lutheranismul, calvinismul, unitarianismul, anglicanismul, presbiterianismul, dar şi bisericile neoprotestante cum sunt baptismul, adventismul, penticostalismul şi altele.
Etimologia termenului

Denumirea protestantismului îşi are originea în acţiunea de frondă a unei facţiuni a Adunării Generale din Imperiul Germano-Roman. În anul 1529 Dieta de la Speyer a adoptat o serie de măsuri care discriminau adepţii reformei lui Luther, în sensul că dispunea ca statele care au adoptat hotărârile de la Worms, să aibă dreptul de a-şi menţine confesiunea reformată, în timp ce statele ce nu adoptaseră aceste hotărâri până la 1529, să fie obligate să renunţe la orice formă de înnoire a religiei şi să păstreze vechea liturghie catolică. Împotriva acestei hotărâri, Principele Elector Saxon, împreună cu alţi cinci principi germani şi delegaţiile a 14 oraşe imperiale au protestat solemn, solicitând convocarea unui Sinod Universal sau German care să dezbată cauza lor în faţa unui judecător neutru. Actul solemn, adresat Împăratului, purta numele de „Protestatio”.
[modifică]Evoluţia termenului "Protestantism"

Odată cu evoluţia istorică a curentelor reformatoare, sensul termenului de protestantism a fost extins la toate acele confesiuni care, într-o formă sau alta, împărtăşau principiile formale şi materiale ale reformei lui Luther, adică au acceptat, pe de o parte, teza potrivit căreia unicul fundament al oricărei credinţe creştine o reprezintă exclusiv interpretarea Sfintei Scripturi, independent de orice dogmă şi autoritate, şi, pe de altă parte, susţin teza mântuirii numai prin credinţă, adică ideea că izvorul mântuirii provine direct de la Dumnezeu, în afara oricărui merit, fără mijlocirea preotului şi fără vreo condiţionare materială. Unele teze ale protestantismului, în special cea referitoare la împărtăşanie şi predestinaţie au stârnit controverse în rândul adepţilor confesiunii înnoite, care au dus în cele din urmă la scindarea în două confesiuni, şi anume: lutherană şi reformată (calvinistă). Sciziunea a devenit definitivă în urma hotărârilor sinodului de la Dortrecht, şi a condus la formarea a două structuri ecleziastice diferite.
Începând din secolul al XVII-lea, din sânul celor două confesiuni s-au desprins alte grupuri care, în funcţie de specificităţile naţionale, respectiv de diferitele interpretări ale unor teze, au înfinţat noi confesiuni. O latură comună a tuturor confesiunilor protestante şi neoprotestante constă în negarea şi respingerea totală a principiilor teologice şi teozofice ale catolicismului. Protestantismul consideră, ca falsă teza infaibilităţii şi caracterul de unic mântuitor al Bisericii Catolice, de asemenea neagă importanţa invocării şi cultul Fecioarei Maria şi al sfinţilor, infaibilitatea papei şi autoritatea supremă a episcopilor, consideră ca fără valoare jurămintele preoţilor şi călugărilor - în acest sens nu recunosc caracterul sacerdotal al organizaţiilor monahale. Protestantismul nu recunoaşte sistemul celor şapte sacramente ale confesiunilor catolice şi ortodoxe, considerând că există numai două sacramente: Botezul şi Împărtăşania. Neagă învăţăturile despre purgatoriu, valoarea sacrificiului, al hramurilor şi pomenelilor, al absolvaţiei generale, al meritului faptelor bune. Cele două mari curente ale Protestantismului au cunoscut un singur moment de reunificare în 1817, când în Germania, cele două confesiuni s-au unificat, formând Biserica Lutherană Evanghelică de confesiune Augustină din Germania.
Cele 5 "sola" ale protestantismului sunt total adevărate. Pentru că Apostolul Pavel, în Epistola către Efeseni, spune exact că ne mântuim prin har şi prin credinţă şi că aceasta este un dar de la Dumnezeu pentru noi. Acolo se spune exact: "Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni". Acum veţi spune probabil că în Epistola lui Iacov se scrie despre faptele bune. De fapt, cei doi Apostoli, Iacov şi Pavel nu se contrazic absolut deloc în ideea mântuirii doar prin har şi prin credinţă. Apostolul Iacov, în Epistola sa, vorbeşte despre faptul că dintr-o credinţă adevărată pur şi simplu izvorăsc faptele bune, ca o consecinţă a mântuirii noastre. Însă aşa cum ne învaţă apostolul Pavel, darul minunat al Lui Dumnezeu pentru noi este mântuirea noastră prin har şi prin credinţă. Dacă ne-am mântui prin fapte, ar însemna că ne mântuim singuri şi că nu mai e nevoie de jertfa Lui Isus de la Cruce.
Cele 5 "sola" protestante sunt:
Sola gratia (mântuirea doar prin har),
Sola fide (mântuirea numai prin credinţă),
Sola scriptura (mântuirea numai prin Scriptură),
Solus Christus (numai Cristos),
Soli Deo Gloria (glorie numai Lui Dumnezeu).
[modifică]Confesiuni neoprotestante
Confesiunile neoprotestante creştine pe actualul teritoriu al României au luat naştere în marea lor majoritate în secolul XIX provenind dinspre SUA şi Europa Occidentală, fiind iniţial curente religioase în cadrul marilor culte protestante, apoi biserci protestante de sine stătătoare. Ele s-au răspândit apoi cu repeziciune în toată lumea, având evident un oarecare succes în mediile creştine, dar mai ales în cele necreştine, reuşind să creştineze un mare număr de păgâni din lumea budistă, din lumea musulmană sau din Africa subsahariană.
Adepţii acestor culte creştine pun accentul, ca şi întemeietorul protestantismului, Luther, pe biblie (Sola Biblia), repudiind aproape in corpore tradiţiile nebiblice şi precreştine, caracteristice bisericilor tradiţionaliste catolice şi ortodoxe. Pe de altă parte aceste culte au introdus şi elemente noi de ritual preluate din textul biblic, pentru a le înlocui pe cele tradiţionale. Aprope toate aceste biserici practică botezul la maturitate, deoarece Domnul Isus Hristos a acceptat să fie botezaţi doar adulţii aflaţi în deplina conştiinţă a credinţei în Dumnezeu. Pe copii doar i-a binecuvântat, afirmând că Împărăţia Cerurilor este rezervată celor ca ei (ceea ce înseamnă că copii nu sunt păcătoşi).
Câteva denumiri ale acestor culte (organizate de obicei sub forma unor biserici), sunt: baptişti, adepţii Bisericii creştine după Evanghelie (a nu se confunda cu evanghelicii lutherani), penticostali, adventişti ş.a.
Unele culte religioase sunt asociate în mod eronat neoprotestatismului: Martorii lui Iehova, Mormonii, adepţii mişcării Scientology etc. În realitate, aceste grupuri religioase au o dogma proprie bazată doar parţial pe textul biblic. Din aceste motive, ca şi în cazul cultului Bahá'í, este vorba de nişte religii distincte (deci nu confesiuni creştine, cum sunt bisericile protestante) care au preluat doar în parte elemente creştine.
Popular, credincioşii acestor culte religioase neoprotestante sunt numiţi uneori în sens peiorativ de către ortodocşi drept Pocăiţi.
În România, cei mai mulţi adepţi ale confesiunilor neoprotestante trăiesc preponderent în fostele teritorii Austro-Ungare (Banat, Ardeal şi Bucovina), regiuni care au avut în trecut legături mai strânse cu Occidentul, inclusiv cu Statele Unite (înainte de 1918, când emigrările sezoniere sau permanente către acest stat erau mai lesne pentru cetăţenii austro-ungari decât pentru cetăţenii din Vechiul Regat).
[modifică]Figuri dominante ale Protestantismului

John Wycliffe, reformator englez;
Jan Hus, reformator ceh;
Jacobus Arminius, teolog olandez, fondatorul Arminianismului;
Heinrich Bullinger, teolog reformator;
Jean Calvin, reformator elveţian;
Abaomas Kulvietis, reformator lituanian;
John Knox, reformator calvinist din Scoţia;
Martin Luther, reformator german;
Philipp Melanchthon, luteran;
Menno Simons, fondatorul Mennonitismului;
Huldrych Zwingli, reformator elveţian;
John Smyth, fondatorul denominaţiei baptiste.